Tom Clancy’s The Division

Se spune că nu este bine să începi cu „nu”. Dar…

NU sunt fan al jocurilor „trage ca nebunul”, gen Counter strike. NU mi-a plăcut deloc, mai ales partea de multiplayer. Am jucat Max Payne, Call of Duty, Medal of Honor. Primele. Din momentul în care au devenit „moderne”, pa și la gară. Am înaintat în vârstă, iar odată cu evoluția graficii mi-am pierdut plăcerea de a împușca tot ce mișcă în ritm alert. Plus că m-am săturat de jocuri pe de o parte cu o grafică de te lasă mască și cu o poveste scurtă, atât de scurtă, încât dacă te pui la mintea producătorului, termini jocul într-o zi (în câteva ore, nu 24 de ore, ca să ne înțelegem). Așadar, ca să nu mai lungesc vorba, am terminat-o de mult cu astfel de jocuri.

the division 01

The Division mi-a atras însă din nou atenția asupra genului. Ok, nu este tocmai un clasic, ci un amestec de MMO (Massive Multiplayer Online Game), RPG (Role Playing Games), shooter (firește). Plus free word. Adică te poți plimba de capul tău. Așadar, mi-a atras atenția într-atât încât am rugat un amic să îmi împrumute jocul să văd ce este de capul lui. Și este.

the division 02

Atunci când am primit jocul de la prietenul Andrei, exista deja un update de peste 3GB. Așa că am lăsat mai întâi să se facă descărcarea, după care am pornit aventura. Nefiind obișnuit pe PS4 cu un astfel de joc (sunt încă de părere că un shooter pur sânge se joacă cel mai bine cu tastatura și mausul), mi-a luat ceva timp să mă acomodez. Jocul nu este unul ușor, uneori ajungând chiar să fie enervant de frustrant. Asta depinde însă și de tine, ca jucător. Cum sunt un „explorator” în jocurile genul free room sau open world sau lume lume, bla bla, primul lucru care îl fac este să explorez împrejurările. De unde și surpriza cu gradul „militar”. Dacă ești pifan, adică grad 1, 2 sau 3 și te plimbi gură cască printr-o zonă din oraș cu grad mai mare, este de ajuns sa te atingă un glonț că ești gata, mort la datorie. Dacă însă tu tragi un glonț direct în scăfârlia baștanului cu grad mai mare, ăla râde de tine de se prăpădește. Adicălea, impactul glonțului și puterea de penetrare a grenadei depinde de gradul pifanului. Să moară producătorul și Tom Clanță și alta nu!

the division 03

Am stat la un moment dat două ore la o misiune la care în mod normal nu aș avea succes mare de izbândă. Adică eu aveam un amărât de grad 5, inamicii ceva peste 10 (nu mai știu exact). Era oricum suficient să mă zgârie un glonț și mă trezeam în cel mai apropiat punct de înviere… Bun. Era vorba de cules nu știu ce date, păzite de un brav lunetist meseriaș. Îl iau prin învăluire, găsesc un blind spot, adică punct mort și cu răbdare și tutun îl căsăpesc. VICTORIE! La naiba, pardon. Vine un val de atac să îmi ia prada (cam asta este scenariul general al jocului). Baștanii, normal, mă pot căsăpi, eu fiind doar un vai de mama mea de pifan. Dar, datorită inteligenței mele superioare (SIC!), bat la ei ca la fasole. Până rămâne unul de-al lor, nici măcar un șef ceva, mai răsărit. Ei frate, mă lupt cu ăsta ultimul de îmi sar capacele. Degeaba. Chuck Norris este bebeluș pe lângă ăsta cu burdihan (m-am apropiat de el de mai să-l pup pe chelie, de unde și asta cu burtica, adică am putut vedea chiar și părul din nas). Degeaba, frate, cred că dacă aveam chiar și un agheu, de la 1 m, tot nu-l doboram! Alo, bei nenea producătorul, păi se poate, bre, așa ceva. Adică ridicul este muuult prea puțin spus. După două ore de încercări de toate felurile, din toate părțile, nix da, nu am putut trece de ultimul mohican. Ce mi-a plăcut însă este că dacă se află prin împrejurimi și alți bagabonzi, sar în ajutorul ăstuia, ultimul mohican. Adică perfect normal într-o lume de demenți. Partea cea mai frustrantă, la acea misiune, punctul de înviere se afla la marginea terenului de ostilități. Dacă aveai ghinionul ca atunci când dădeau colțul se aflau inamici în zona aia, te terminau instant la reînviere. Să mori de râs și alta nu. Firește, după două ore de încercări, m-am lăsat păgubaș.

the division 08

Cu toate acestea, cu toate defectele, îmi place. Este altceva. Dacă producătorul s-ar fi gândit să introducă și o urmă de furișag (stealth), era absolut demențial. Așa este uneori imposibil să colinzi de la bun început toată harta, de la o locație sigură la alta, atunci când în drumul tău se află o haită de musculoși cu zece grade peste tine. Te mai salvează condițiile meteo (vai, cât de mult îmi place furtuna de zăpadă, atunci când abia mai vezi la câțiva metri în față). Dacă nimerești ca fraierul într-o luptă între forțele binelui și ale răului, cu „pretenari” (a se citi inamici) cu grad militar mai mare, ai pus-o de mămăligă. Adică te trezești îngeraș instant, mai ceva ca nesul. Cu toate acestea, cine vrea să exploreze harta, o poate face, cu riscurile de rigoare.

În urma hoinărelii mi-am dat seama cât de amplu este The Division. Nu știu câte misiuni principale există, dar cele secundare sunt destule.  Nici nu fac parte dintre cei care vor să „bată” jocul în linie dreaptă., cât  mai repede. Dar destul despre aceste lucruri.

the division 09

Din punct de vedere vizual, jocul face față cu brio tendinței anului 2016. Detaliile sunt foarte bine realizate, lumina, zăpada, gerul, toate excelent redate. Sonorul este și el foarte fain, mai ales dacă joci cu căști. Povestea este faină și ea, „actorii” joacă bine. Dar… jocul nu este pentru oricine. Poate că pe PC treburile stau un pic altfel, dar pe console este prăpăd. Prăpăd cu controlul personajului, ținta etc. Unde mai pui că, deși se spune sus și tare că inamicii sunt croiți pe puterea personajului (mă refer la grad), se pare că ideea s-a pierdut pe parcurs. Adică am văzut pe cineva care a ajuns la nivelul 30, inamicii erau și ei tot de nivelul 30, dar misiunile parcă erau o plimbare în parc. Asta nu ar fi nimic, dacă nu aș fi trăit pe propria piele într-o misiune de undeva pe la început, când boss-ul avea în companie bossuleți mai tari ca Van Dame (hehe!). Am încercat diverse tactici, dar jocul a devenit așa de enervant la faze de genul acesta, încât l-am șters. Și șters a rămas. Bine că nu l-am cumpărat, că plângeam după bani.

Păcat… Și am auzit că nu sunt singurul care nu prea a fost încântat de acest aspect. Pentru cine iubește genul „fugi și împușcă”, The Division este perfect. Cum am mai spus, chiar mi-a plăcut la început. Dar nu am acceptat modul în care producătorul a decis să implementeze gradul de dificultate. Personalizarea armelor și a echipamentului este foarte „stufoasă”, pierzi șirul. Mi-a plăcut inteligența artificială, chiar dacă uneori adversarii iau „decizii”. Nu mi-a plăcut atunci când mergi pe stradă cu ochii în patru pentru depistarea răufăcătorilor și aceștia apar brusc lângă tine, mai ceva ca teleportarea din Star Treck!

Gusturile nu se discută. Eu unul m-am enervat la una din primele misiuni de după stabilirea bazei și am șters jocul. Lucru care mi se întâmplă destul de rar. Singurul joc la care am mai făcut așa ceva a fost Watch Dogs.

the division 10

Anunțuri

Un gând despre &8222;Tom Clancy’s The Division&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s